Povestea și motivația mea

roata emotiilor
Roata emoțiilor conform psihologului Robert Plutchik

Am lăsat acest articol la final, pentru că îmi este destul de greu să îl scriu. Mai vulnerabilă de atât nu am fost până acum și nu este ușor. Deci…

În ianuarie am cusut și am pus pe site Setul de Finger Puppets / Mascote pentru degete care sugerează cele 4 emoții de bază (fericire, tristețe, furie și teamă) și care ajută la identificarea acestora.

Și pentru că atunci a venit imediat sezonul de Mărțișor și m-am luat cu el, abia acum am reușit să scriu resursele gratuite care să însoțească lucrul cu setul de finger puppets, dar și ca resurse independente de acest set.

Dar de ce? poate te întrebi. De ce mă preocupă acest subiect, al emoțiilor? De ce am ajuns de la fetru să vorbesc despre emoții? Ce legătură au emoțiile și mascotele de degete cu vibe-ul pisicesc de până acum? De ce lucruri așa serioase deodată?

Ei bine, partea bună este că nu mă voi reprofila pe altceva, iar pisicismul va rămâne tema principală pentru Ana Crafts.

Apoi, ca să înțelegi, ar trebui să îmi cunoști povestea personală, cea pe care nu am mai spus-o până acum. 

Ceea ce am descoperit este că a fi antreprenor înseamnă, în primul rând, a te cunoaște și a te schimba pe tine. 

Îmi este destul de greu să găsesc cuvintele potrivite să descriu, dar după ce am împlinit 30 de ani, ceva s-a schimbat la mine și la felul în care mă privesc pe mine, viața mea și lumea înconjurătoare. 

Știu cum sună, dar chiar așa este.

Și nu, nu s-a întâmplat peste noapte. Așa cum nu adaugi încă un an la vârsta ta peste noapte, ci în decurs de 365 de zile, și în cazul meu a fost un proces care a durat un timp. 

Ce s-a întâmplat în viața mea când aveam aproape 30 de ani?

Am pornit o afacere: Ana Crafts.

Iar ceea ce am descoperit curând este că a fi antreprenor înseamnă, în primul rând, a te cunoaște și a te schimba pe tine.

Ok, dar mai concret, ce s-a întâmplat?

Din octombrie 2020 am început să mă ocup full time de Ana Crafts. A venit imediat haosul: perioada de Crăciun, primele târguri și primul contract prin care produsele mele erau afișate într-un magazin din Brașov. Dar entuziasmul meu era la cote înalte!

În câteva luni am ajuns în cotloane temeinic ascunse, am zgândărit lucruri reprimate și am scos la suprafață ceea ce m-am chinuit 30 de ani să bag sub preș.

Din ianuarie 2021 a început să mă preocupe promovarea online și total întâmplător am găsit anumiți profesioniști pe Social Media care au avut o influență mare asupra mea.

Așa am descoperit brandingul personal și mi-am dat seama de la început că acest mod de promovare mi se potrivește.

Doar că nu știam nimic despre cum pui în practică branding personal și am început să mă informez, să ascult anumiți oameni, să citesc anumite cărți, să fac anumite exerciții. Exerciții care te provocau foarte tare să te uiți la tine și în tine, în interiorul tău. Pentru că de aceea se numește branding personal, și nu de brand sau de produs.

Am luat acele exerciții atât de în serios încât în câteva luni am ajuns în cotloane temeinic ascunse, am zgândărit lucruri reprimate și am scos la suprafață ceea ce m-am chinuit 30 de ani să bag sub preș. Numai că eu nu le voiam, nu știam ce să fac cu ele, nu știam să le gestionez.

Așa e, ai ghicit, este vorba despre emoții.

Știai că oamenii uită ce spui, dar nu uită felul în care i-ai făcut să se simtă? Așa și cu situațiile dificile prin care trecem: ele se duc, le dăm la o parte, trec anii, uneori le uităm, dar emoțiile pe care le-am avut atunci rămân blocate în noi, dacă nu le acordăm spațiul necesar.

Când aveam 9 ani, bunica mea a decedat, moment în care s-a activat dependența de alcool a tatălui meu.

Cel mai des ieșeau la suprafață sub formă de răbufniri de furie, episoade de tristețe, un gol interior intens și sentimentul permanent de frustrare care nu știam că maschează de fapt altceva. 

Factorii declanșatori puteau fi cele mai mărunte lucruri: o tonalitate a vocii, niște vorbe spuse de cineva, chiar și glume, reacții ale persoanelor din jurul meu care nu aveau legătură neapărat cu mine. Chiar și o vizită pe care o urma să o fac, pentru că eu deja anticipam că unele triggere o să apară și o să reacționez urât la ele.

Totuși ce a condus la asta?

Și acum e acel moment în care îți spun ceea ce nu ți-am mai spus până acum: până la vârsta de 9 ani, eram un copil ca toți copiii și trăiam într-o familie ca toate familiile, cu bune și cu rele. Când aveam 9 ani, bunica mea a decedat, moment în care s-a activat dependența de alcool a tatălui meu (care a devenit băutor de tip Epsilon).

Întreaga dinamică a familiei s-a schimbat în moduri în care abia acum încep să le pot exprima și în cuvinte, nu doar în emoții.

Cum m-a afectat asta? Până acum, am descoperit că: nu știu să îmi exprim nevoile și să impun limite sănătoase, am foarte multă furie și tristețe, ambele reprimate, care răbufnesc ocazional din cele mai stupide și banale motive, am cel puțin 3 traume din copilărie conform testului ACE – Adverse Childhood Experiences (părinte dependent, neglijență emoțională, abuz în familie), am fost un copil parentificat și sufăr de rana abandonului.

Dacă vrei să mă scoți din papuci, spune-mi ce să fac, cum să fac, ce am nevoie, dă-mi sfaturi pe care nu ți le cer sau tratează-mă ca și cum aș avea 10 ani.

De anul trecut am început procesul de terapie și am descoperit niște lucruri de stă mâța în coadă. De exemplu, dacă vrei să mă scoți din papuci, spune-mi ce să fac, cum să fac, ce am nevoie, dă-mi sfaturi pe care nu ți le cer sau tratează-mă ca și cum aș avea 10 ani.

Iar dacă vrei să mă transform într-un dinozaur, zi-mi că am nevoie să fac un copil. În percepția mea, când îmi spui ce am nevoie, mă infantilizezi, iar ăsta este un trigger pentru mine. 

Ce legătură au toate astea cu setul de Finger Puppets pentru identificarea emoțiilor?

Odată ce te apropii de 30 de ani, presiunea familiei și a societății este foarte mare asupra ta, ca femeie, mai ales dacă ești deja căsătorită.

Mai mult decât atât, lucrez la sala de cățărat pentru copii unde văd des exemple negative de parenting: văd cum părinți sau bunici vor să inducă sentimentul de rușine copiilor lor (fetița a urcat până sus, tu de ce ești fricos?), văd cum educatori împing la propriu copiii pe panouri, chiar dacă aceștia sunt în lacrimi, ca să le facă poze să trimită părinților, văd că pentru copii reușita de a-și învinge teama de a urca până sus un panou nu e o victorie dacă părintele nu îl vede și aprobă, văd mândria din ochii părinților când copilul plânge de frustrare că nu se poate cățăra până sus pe TOATE panourile din prima (așa e ea, perfecționistă), văd copii care se identifică cu emoția pe care o simt (așa sunt eu, fricos) și exemplele sunt numeroase.

În copilărie, nimeni nu m-a întrebat vreodată: băi, fată, tu ești bine?

Asta este povestea și motivația mea. Din toate motivele de mai sus consider foarte tare că cel mai important pentru fiecare din noi este să acordăm spațiu pentru emoțiile noastre ca să le metabolizăm atunci când apar și să învățăm să le trăim. Iar copiilor noștri, tot suportul nostru în direcția asta.

Știai că teama de cele mai multe ori este manifestată ca furie? Știai că trauma este una dintre cauzele nerecunoscute ale războaielor? (vezi Trezirea tigrului, de Dr. Peter A. Levine). Știai că părinții traumatizați nu pot crește decât copii traumatizați? Pe mine nu m-a întrebat nimeni niciodată în copilărie: băi, fată, tu ești bine? Iar când zic asta nu înseamnă că mă victimizez, ci că fac un scop din asta: nu vreau să transmit mai departe vreun pattern dăunător.

Ce alte motive în plus mai avem nevoie ca să înțelegem cât de importantă este sănătatea noastră emoțională? Ce mai așteptăm ca să începem să lucrăm la noi? 

Găsești resurse care să te ajute în special pe tine, ca adult, în două articole: 11 cărți care te aduc mai aproape de emoțiile tale și 5 greșeli pe care le fac adulții atunci când copiii manifestă emoții puternice și cum să le corectezi. Le poți descărca gratuit mai jos.

Dacă vrei să împărtășești cu mine experiența sau opinia ta, aștept cu mare drag în comentarii. Promit solemn că nu o să mă tranform într-un dinozaur :))

URMĂREȘTE-NE

4 Responses

  • Am citit povestea ta, și îmi dau seama ca a fost greu! Eu vad lucrurile asa, în general: fiecare om are povestea lui, traumele și rănile lui, dar și momentele lui frumoase, de bucurie și implinire. Nu scapă nimeni, de nimic.

    Ce găsesc ca este extrem de important, este sa punem în cuvinte cât mai repede tot ce trăim, ca emoțiile sa își găsească drum, sa iasă. Altfel, suntem ca o oala sub presiune, careia în orice moment poate sa ii sara “capacul”!

    Pe de alta parte, eu am constatat ca, fara sa ne dam seama, mulți dintre noi, alegem sa jucam un rol, sau chiar sa trecem prin toate rolurile din triunghiul dramatic: victima, agresor, salvator. Conștientizarea acestui aspect, ne-ar ajuta sa ne detasam în final de problemele și emoțiile negative, trecând în singurul rol firesc din viata noastră, și anume cel de observator!

    Nu e ușor, dar vestea buna este ca se poate! 🙂
    Sa privim deci, înapoi dar și înainte cu înțelepciune și curaj!

    • Bună, Nicoleta!

      Mulțumesc că mi-ai scris. Așa este, există mereu și lucruri frumoase, pe care uneori ne este greu să le vedem.

      Există studii care spun că, la nivelul creierului, un lucru care ni se întâmplă și pe care îl percepem negativ atârnă de 3 sau 5 ori mai greu decât un lucru pe care îl percepem negativ. Cu alte cuvinte, dacă cineva ne aduce o critică, sunt necesare 3-5 complimente și aprecieri pentru ca acea critică să nu ne mai afecteze sau să fie cumva echivalată. Privind retrospectiv, în anumite momente nu înțelegeam de ce îmi e atât de greu, dar acum știu. Ceea ce este un început spre vindecare.

      Scopul articolului a fost să mă justific într-o oarecare măsură de ce abordez subiectul emoțiilor. Fac asta pe social media destul de des, mai ales în story, atunci când ditribui materiale legate de acest aspect. Am considerat că cei care mă umrăresc le-ar plăcea să știe de unde vine totul. Și mi-am spus povestea pe scurt, factual, groso-modo.

      Îți mulțumesc mult pentru încurajări! Simt că sunt pe drumul cel bun.

      Îmbrățișări blănoase!

  • Cu drag, Ana! 🙂

    Pisicuțele au și ele rolul lor terapeutic, în viata noastră!
    Te vei vindeca în ritmul tău, cu siguranță!🤗

    Un drum frumos, alături de prietenii blanosi și frumoși din viata ta! 💗

    • Mulțumesc tare, tare mult, Nicoleta! Sunt total de acord în ceea ce privește pisicile. Le-am iubit și avut în viața mea dintotdeauna, uite că mi-am făcut și o afacere în jurul lor. 😅 Te îmbrățișez! 🤗🤗

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.